Fluxurile economice sunt maxime atunci când producția (sursa fierbinte) și consumul (sursa rece) au o diferență mare de potențial. Acest lucru presupune că fluxul invers de mărfuri (producție => consum), adică cel care reprezintă cantitatea de muncă de producție (deci bani) și se îndreaptă spre distrugerea mărfurilor, este de asemenea foarte mare. Prin urmare, acest lucru presupune o situație de ocupare deplină, productivitate ridicată și dezvoltare tehnologică rapidă care să ducă la apariția de noi produse.
Se va înțelege că această etapă de dezvoltare poate fi doar trecătoare, deoarece mai mulți dintre factorii anteriori evoluează într-o manieră contradictorie. Astfel, capacitatea de distrugere a indivizilor scade treptat sub influența a doi factori: bunurile echipamentelor tind să sature această capacitate (au o anumită durată * și „lucrurile noi” tind să scadă), pe de altă parte, creșterea continuă a productivității împinge din sistem mulți producători care, în calitate de consumatori, devin mai puțin eficienți, pe măsură ce fluxul de rentabilitate încetinește.
Prin urmare, vedem că sistemul poate tinde spre zero doar din punctul său optim
și datorită succesului său.
Nu este nevoie să invocăm limitările fizice obișnuite: acesta este un fenomen pur intrinsec unui sistem. Iată ce încercasem să explic pe scurt
aici.
De asemenea, înțelegem de ce un sistem care „reușește” își încurajează agenții să persevereze în aceeași direcție, chiar dacă acțiunea devine contraproductivă și este inutil să ne așteptăm la aceleași consecințe ca cele observate anterior. Iluzia duce apoi să creadă că motivul pentru care eforturile nu sunt încununate de succes nu rezultă dintr-o orientare proastă, ci dintr-un efort insuficient în această direcție.
Percepem triumful acestei orbiri în teoria „scurgerii” invocată de macronismul dominant ...
* Există un decalaj în creștere între productivitatea muncii productive și cea a muncii consumatoare.
- Mai presus de toate, nu credeți ce vă spun.