Omul pocăit

Despre decreștere: credit bancar, creștere și poluare

Cunoaștem atașamentul pe care îl are consumatorul modern pentru accesul la creditul bancar. Practic, născut din evenimentele din 68. Dar care sunt legăturile dintre creștere, consum, împrumuturi bancare... și poluare?

El nu este singur în această dependență de credit. Într-adevăr, datorită lui activitatea economică a început să delireze de mulți ani. Creșterea sa a fost capabilă să stimuleze investițiile și ceea ce se numește dezvoltare. Putem spune că neocapitalismul se întemeiază pe imperativul „creștere” și chiar îl revendică. Păcat pentru planetă care plătește de două ori prețul prin consum, deci poluare excesivă și risipă de resurse și deci a moștenirii sale (un alt subiect!)...

Legătura dintre creditul bancar și creștere

Acest link probabil nu este suficient de explicat și cunoscut!

Să înțelegem deci că această legătură de dependență (absolută) dintre credit și creștere este cea care apare inevitabil (cel puțin cel mai des și atât de mult timp!) atunci când ne interesează contractul implicit dintre un creditor și debitorul său. Primul acceptă să împrumute o parte din bunurile sale cu condiția ca, în timpul împrumutului, deposedarea sa temporară să-i câștige o dobândă definită de valoarea ratei dobânzii la împrumut.

Le temps sunt bani spune vechea zicală populară!

Astfel, bucuria anticipată vizată de împrumutat are ca rezultat o cerință a creditorului de a produce o valoare adăugată care îi va reveni la finalul împrumutului în plus față de capitalul împrumutat inițial...

Pentru a citi, de asemenea:  Neobăncii sunt mai etici atunci când vine vorba de investiții?

Cu alte cuvinte, la nivel macroeconomic, orice cerere de credit presupune o creștere economică pe perioada împrumutului. Fără aceasta formula devine neapărat inflaționistă!

Ca un corolar inevitabil, este de asemenea necesar să înțelegem că conceptul de decreștere nu poate fi stabilit pe termen lung decât dacă exclude consumul pe credit. Fără aceasta,inflaţiei va fi neapărat formidabil...

Pe scurt, fără credit fără creștere... și fără creștere fără credit?

Un alt corolar: atunci când rata cheie recomandată de o bancă centrală este foarte scăzută sau negativă, creșterea indusă este artificială și nu poate fi sustenabilă!

Cu siguranță, decreșterea generează o altă paradigmă economică!

Și despre inflație și legătura de credit

Încă din copilăria mea rurală, am ținut cont de prețuri stabile... Dar, în primul rând, să observăm că trocul, care este prin natură un schimb corect atunci când este practicat, nu poate lăsa loc pentru inflație (și când trocul se dezvoltă are drept corolar o monedă care nu mai valorează nimic).

Inflația ar proveni așadar din implementarea unei monede, a unui intermediar care permite să se diferențieze în timp și în spațiu, un schimb atunci intrinsec capabil să producă „plusvaloare”.

Pentru a citi, de asemenea:  Investiții verzi: aurul devine și verde

Exemplul tipic este afacerea stabilită între un creditor și un împrumutat care efectuează un transfer de valori de capital care reprezintă un drept (o capacitate de a achiziționa un bun), pe care împrumutatul îl va deține pe o perioadă prestabilită, cu obligația de a restituirea către creditor a capitalului împrumutat și a „dobânzii” generate. Într-adevăr, într-o economie modernă, dinamică, deposedarea acceptată de creditor în perioada împrumutului nu poate decât să respecte vechea zicală „timpul este bani”.

Aceasta este condiția sine qua non a comerțului stabilit între un creditor și împrumutatul acestuia. Dar înțelegem și că, dacă împrumutul nu a permis crearea de noi valori pe durata împrumutului menționat, atunci acest împrumut va fi fundamental inflaționist (bis repetita!)

Mai mult, întrucât ratele dobânzilor sunt definite a priori (ante), din prudență, însuși principiul creditului este probabil să genereze inflație prin rate (cheie) care tind să fie supraestimate.

Economia recentă care a inventat creditul pentru a investi dar și pentru a consuma încă din anii 70 este, așadar, structural inflaționistă. Iar acest lucru este acceptat ca „natural” de către public atâta timp cât inflația a devenit obișnuită și rămâne rezonabilă. Ajută chiar să dai mai multă valoare mărfurilor și proprietarii pot găsi acolo drept compensație pentru trecerea timpului! Și cercul este astfel închis.

Dar ceea ce tocmai am dezvoltat ne învață și că oricine își încredințează capitalul mai mult sau mai puțin îndelungat unei companii nu are de ce să nu primească o cotă din valoarea adăugată pe care urmează să o permită acest „transfer” de a avea. Și în economia noastră occidentală actuală bazată pe utilizarea creditului cu orice preț, Marx ar ezita probabil înainte de a susține că toată plusvaloarea creată trebuie să meargă exclusiv la treabă!

Ai vreo întrebare? Accesați site-ul forum economie și finanțe

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *